Scurt îndreptar umanist pentru arhitecți ; De ce arhitecţii şi profanii domeniului au percepţii divergente?

Abstract

Teza de doctorat își propune să îndeplinească trei obiective: -identificarea unei posibile caracteristici a habitatelor care să fie preferată universal; -înţelegerea felului în care apartenenţa culturală influenţează modul de a edifica al populaţiilor şi explicitarea rolului pe care îl joacă afilierea culturală în formarea percepţiilor şi implicit în motivarea alegerilor unui anumit stil de construire; -înţelegerea mecanismului neuropsihologic prin care atributele obiectelor de arhitectură ajung să fie receptate şi interpretate disjunct de către arhitecţi şi profani. Cercetarea se structurează major în jurul celor trei determinanţi generatori ai comportamentelor umane: determinantul genetic, cel cultural şi cel izvorât din experienţa de viaţă personală a subiecţilor. Partea denumită „Substratul ancestral” studiază şi compară amploarea perioadelor în care predecesoriic noştri au locuit în natură şi cea a perioadelor în care aceştia au început a ridica primele adăposturi. Studiul locuirii într-un adăpost se face cercetând preistoria locuinţei şi a etapelor critice ce au structurat evoluţia acestui artefact capital pentru supravieţuire. Din acest studiu comparativ se naşte prima ipoteză. Această ipoteză stipulează o preferinţă universală pentru lumea organică, însă dovezile cumulate dovedesc că natura are un efect mai amplu decât simplul rol estetic transcultural. În partea tezei denumită “Substratul cultural” se definesc fenomenele culturale folosind paradigma adaptativă şi se urmăreşte în paralel felul în care cheia de citire evoluţionistă modelează fidel culturile de construire. Tot în acaest capitol se demonstrează faptul că manifestările culturale şi implicit parcticile de construire nu se auto-prezervă, ci sunt procese vii, dinamice supuse transformărilor permanente. În final, se circumscrie fenomenului cultural general de construire, subculturaarhitecturii academice şi se compară relevanţa sa în raport cu magnitudinea practicilor de construire ce nu implică participarea unui arhitect. „Substratul personal” se concentrează pe experienţa personală a percepţiei arhitecturii. Capitolul analizează mai întâi felul în care se nasc senzaţiile realităţii ce ne înconjoară şi în plus cuprinde comparaţii între lumile senzoriale ale altor specii decât cea umană sau ale unor anomalii senzoriale ale aparatului perceptiv uman. Apoi, sunt comparate tiparele de atenţie ale arhitecţilor şi profanilor şi sunt depistate diferenţe semnificative între cele două grupuri. Analiza interpretării informaţiei ce rezultă în urma percepţiei stipulează că privitorul are o contribuţie substanţială asupra rezultatului final al procesului, iar această contribuţie se bazează masiv pe experienţele anterioare ale subiectului. Mai mult, există o componentă asociativă inerentă a actului percepţiei care implică comparaţii ale stimulilor prezenţi cu orice asociaţie din trecut evocată de aceşti stimuli. Capitolul final se materializează în principal într-un ghid ce sintetizează ideile cele mai relevante ale cercetării în raport cu activitatea practică a arhitecţilor, la care se adaugă creionarea unei viitoare direcţii de cercetare ce ar trebui să includă componenta afectivă a percepţiei.