Abstract:
Prezentul studiul are ca scop analizarea situației penitenciarelor și a fenomenului infracționalității pentru a determina măsura în care arhitectura joacă un rol în cadrul executării unei sentințe și a procesului de reabilitare. Criminalitatea este un fenomen complex, determinat de factori asupra căruia individul nu are întotdeauna putere, motiv pentru care deși rata infracționalității poate fi scăzută prin eliminarea acestor factori din societate, ea nu poate fi eradicată complet. Criminalitatea face necesară existența unei instituții care să stabilească siguranța în societate prin izolarea în prima fază a pericolului și eliminarea sa prin reabilitatea persoanei condamnate. Studiul rezultat arată problemele cu care se confruntă în acest moment sistemul punitiv, probleme precum supraaglomerarea, condițiile precare din închisori și lipsa unor abordări care să susțină reintegrarea persoanelor private de libertate după eliberarea lor.
Lucrarea pornește de la ipoteza că arhitectura închisorii se naște ca produs al gândirii din spatele sistemului punitiv și al percepției generale asupra noțiunii de pedeapsă. Studiul arată existența conexiunii între arhitectură și program și modul în care ele se influențează reciproc.
Lucrarea a urmărit setarea și atingerea unor obiective menite să constituie un studiu de fundamentare pentru proiectarea unei unități de deținere care echilibrează funcția de a pedepsi cu cea de a reintegra. Rezultatele studiului arată necesitatea unui nou penitenciar din cauza fenomenului de supraaglomerare din prezent, dar și nevoia ca acesta să fie abordat diferit pentru a avea un impact pozitiv parcursul spre reabilitare al deținuților. Arhitectura rămâne un instrument al intențiilor sistemului asupra persoanelor private de libertate, instrument care poate îngreuna sau îmbunătăți șansele ca aceștia să (re)devină parte a societății.