Abstract:
Zona de vest a țării este brăzdată de canale de desecare instituite încă din perioada
Imperiului Austro-Ungar, canale ce nu-și mai păstrează decât parțial funcția inițială, datorită
unei gestionări deficitare a albiilor și a zonelor lor de protecție. Potențialul de dezvoltare a
acestor canale în coridoare ecologice reprezintă obiectul lucrării de față.
Lucrarea este structurată pe 5 capitole principale, ce vor parcurge traseul logic de la
context și caracteristicile identificate în cadrul acestuia, la teorie și apoi la metode de
intervenție aplicate pe context - Polul de Creștere Timișoara. La nivelul Polului există un
potențial neexploatat de îmbunătățire a rezilienței cu ajutorul rețelei de canale de desecare
existente în teritoriu, atât la nivelul orașului cât și în zonele periurbane.
Contextul la scară extinsă este regiunea biogeografică panonică, din care face parte și
Polul de Creștere Timișoara. Regiunea, ce este caracterizată de tipuri mixte de habitate,
include numeroase situri protejate de interes comunitar (Natura 2000 - SCI, SPA), din care o
parte se regăsesc și în zona analizată. De aceea, relevanța infrastructurilor verzi în regiune
este una ridicată, interconectarea acestor situri protejate putând a se realiza cu ajutorul lor.
Datorită faptului că regiunile geografice nu se suprapun în majoritatea cazurilor cu
delimitările administrative, este de dorit găsirea unui punct de sprijin în această privință, care
în cazul de față este euroregiunea deja instituită DKMT. Practic, aceasta este singura formă
de colaborare administrativă la nivel de regiune (istorică) ce poate susține implementarea
proiectelor de infrastructuri verzi în cadrul unor areale biogeografice relativ bine delimitate.
Teoria legată de reziliență, „nature-based solutions”, servicii ecosistemice și coridoare
ecologice abordează o serie de caracteristici ce se regăsesc și la nivelul contextului.
Sintetizarea acestor teorii este în măsură să releve faptul că infrastructurile verzi de tip rețele
de coridoare ecologice (albastre-verzi) pot contribui la reziliența orașelor, iar rețelele de
canale de desecare pot deveni astfel de coridoare. Se demonstrează astfel încă o dată felul
în care rețelele hidrografice existente, chiar la scară redusă, sporesc calitatea vieții în mediul
urban (și nu numai) și implicit reziliența.
Prin analiza și sinteza metodologiilor legate de proiectarea și implementarea unor rețele
de coridoare ecologice, s-au putut scoate în evidență o serie de măsuri comune, ceea ce
demonstrează relevanța lor și implicit gradul de operabilitate în implementare. Cu ajutorul
acestor teorii s-au putut formula o serie de principii generale de proiectare, ce vor fi
prezentate în cadrul lucrării.
Polul de Creștere Timișoara reprezintă cea mai mare aglomerare urbană din zona de
vest a țării. În interiorul limitelor sale sunt incluse localitățile satelit (periurbane) din primul și
al doilea inel, însă există recomandări de extindere a acestor limite. Pentru rețelele de
coridoare ecologice, caracterul specific al regiunii este relevant pe mai multe paliere ce vor fi
analizate pe parcursul lucrării: distribuirea localităților, actori, zone verzi, conexiuni etc.
Centrul urban Timișoara este caracterizat de zone mixte din punct de vedere al
densității spațiilor verzi, cele mai multe dintre acestea fiind concentrate în centrul orașului,
conectat parțial prin axe verzi cu zonele periferice. Conectivitatea unei rețele de coridoare ecologice în cadrul limitelor unității administrative teritoriale poate fi asigurată prin intermediul
acestor axe sau prin trasee alternative de mobilitate (nemotorizată).
Așadar, utilizând date specifice și teorii contemporane legate de infrastructurile verzi,
aplicate pe arealul de studiu, lucrarea de fundamentare a temei de proiectare își propune să
traseze principii directoare pentru o rețea de coridoare ecologice în Polul de Creștere
Timișoara, care să utilizeze infrastructura (ecologică) existentă: canalele de desecare .